7 moduri prin care poti recunoște un roman in Europa. Tare rau articolul!

7 moduri prin care poti recunoște un roman in Europa. Tare rau articolul!

Știu că un român odată trecut granița devine de nerecunoscut. Există însă câteva indicii după care poți să-l identifici din prima, chiar și atunci când… tace.

1. E șofer talentat și îl recunoști în trafic de la o poștă. Îl depistezi pe șosele după slalomul elegant printre obstacole fixe și mobile și abilitatea cu care îți ia milimetric fața ca să ajungă cu 3 secunde mai aproape (de țintă). La semafor, reacționează spontan la culoarea verde claxonând scurt sau insistent, în funcție de cât de rapid sau de lent e demarajul mașinii din față.

2. Pietonul român traversează când și pe unde îi vine lui mai bine, pe roșu sau printre mașini – pentru că e rebel, grăbit și inovator. Doar n-o să aștepte minute în șir să se schimbe culoarea, când intersecția e liberă. Se uită crucit la pietonii înșirați disciplinat pe trotuar și trece în pas vioi, mirându-se în gând de prostia omenească.

3. Românul e fire sociabilă, deschisă. Se împrietenește rapid cu străinii. Când aude alți români prin preajmă, tace brusc, pentru că nu ține să socializeze cu conaționalii. Vorbește, în schimb, cu volumul la maxim cu cei care îl însoțesc (sau la telefon) – în magazine, pe stradă și în mijloacele de transport în comun, înjurând generos sau făcând comentarii la adresa celor din jur, fără să-i treacă prin minte că ar înțelege ce spune.

4. La serviciu, e cel mai bun. Iese imediat din mulțime. E cel mai muncitor, creativ, capabil, isteț și conștiincios dintre toate națiile. Învață repede, e descurcăreț și atent, sare în ajutorul celorlalți. E apreciat de șefi, care îi dau tot mai multe responsabilități, știind că laudele și încrederea valorează pentru el mai mult decât banii. Banii nu-i strică, dar nu sunt pe primul loc. După ce a trăit în țară cu ideea că nu e bun de nimic și munca lui e inutilă, e încântat să constate cu stupoare că e cel mai tare. Excepție fac foștii bugetari. Și VIP-urile locale.

5. Tot românul știe engleza și de cele mai multe ori încă două-trei limbi străine. Prinde totul din zbor și de la televizor. Vorbește engleza cu accent românesc, iar după câteva luni în Europa – româna cu accent englezesc, italienesc, franțuzesc, în funcție de locul în care se află și după cum o cer circumstanțele.

Mimarea accentului străin vizează perfecțiunea. Am întâlnit recent o româncă tânără și drăguță pe un zbor wizz către România. A butonat o vreme la iPhone, apoi a deschis gura să-mi spună într-o română ușor stricată că nu merge niciodată cu low-cost-uri, ci doar cu zboruri „normale”.
Dar tocmai îi murise tatăl și a fost nevoită să ia primul avion spre țară, care – ce să vezi – era taman cu biletul ăsta ieftin. I-am spus că îmi pare rău de deces și că înțeleg cât de greu trebuie să-i fie departe de familie. „Da, noi suntem din Pitești, doctorii au spus că dacă îl aduceau mai repede la București – mai trăia. A avut – Come si dice?”- zice, căutându-și cuvintele. „Infarct?” întreb. „Nuu… la cap”, îmi arată spre propriul creștet. „Accident vascular cerebral?” mai încerc. „Da, asta!” Am întrebat-o curioasă de cât timp a plecat din țară – „de-acum 3 ani, locuiesc în Belgia. Dar vorbesc și italiana și călătoresc mult”, a venit răspunsul…

6. Cară mâncare în valize, inclusiv când călătorește cu avionul. Dacă înainte de ’90 mâncarea intra în România prin poștă și în bagaje de la prietenii și rudele mai norocoase din Occident, acum exodul mâncării e invers. Toți românii care pleacă la rude sau prieteni cară cu ei cele mai diverse preparate comestibile, de la borcane cu zacuscă, dulcețuri și cârnați, brânză telemea, eugenii, pufuleți, merdenele, sirop de tuse etc. Vameșii sunt obișnuiți. Văd în bagajul de mână la scanat ceva ce seamănă cu niște ouă și întreabă – „sunt crude”? Românul, săracul, nu știe că mamaie i-a îndesat în bagaj la plecare și câteva ouă de țară înroșite cu mânuțele ei, ca să aibă nepotul ce ciocni când ajunge „printre străini”. „Ăăă – crude?”, repetă încurcat. „Ouăle”, zice vameșul amuzat. Posesorul ouălor face rapid eforturi de imaginație și ghicește în cele din urmă că familia i-a pus ouă roșii în valiza de mână. „Nu, sunt fierte… cred.”

7. Românul are așa, o tristețe cronică – imposibil să n-o recunoști, dacă te uiți cu atenție. Lehamitea i se citește în priviri. Cum sunt umorul englezesc, brânza franțuzească și romul cubanez – așa e și marea lehamite românească. Românul e trist, dezamăgit și supărat – pe lumea care nu e așa cum vrea el, pe sine că a fost prost (și a răbdat, n-a votat cu cine trebuia, n-a plecat când putea etc), pe viață, în general. Își iubește țara și își detestă neamul. Când vorbește, românul (de ambele sexe) se referă frecvent la organul genital masculin, ca o concluzie a celor spuse anterior.

 

You Might Like These

Leave a Comment

x
Aboneaza-te aici