Mesajul unei românce din Marea Britanie poate fi atribuit oricărui român din diaspora…

Mesajul unei românce din Marea Britanie poate fi atribuit oricărui român din diaspora…

O româncă plecată în Marea Britanie nu s-a lăsat înduioșată de promisiuniloe făcute de autoritățile române și a dorit să facă ceva în această privință, așa că a trimis un mesaj foarte emoționant redacției Protv.

“Numele meu e Elena si sunt in UK de cativa ani. Va fi un email lung, imi cer scuze persoanei care il va citi.

Am ajuns aici dupa ce sotul meu s-a saturat sa ma vada plangand dimineata cand trebuia sa merg la serviciu. Ma incapatanasem sa accept un job intr-o companie din orasul meu in speranta ca, dupa 3 ani de facultate, doi de master si o jumatate de an de cautari, sa putem, in sfarsit sa ne linistim si sa incepem familia mult dorita. Dar, nu a fost sa fie. Lucram peste 60 de ore pe saptamana, slabeam vazand cu ochii, noaptea aveam cosmaruri din cauza stresului(asta daca dormeam), si toate astea pentru 1200 lei pe luna.

Intr-o zi sotul a zis STOP! NU te mai duci nicaieri. Stai acasa si te refaci dupa care mai vedem… cateva saptamani mai tarziu am plecat in Anglia.

Nu pot sa spun ce a fost in sufletul meu cand a decolat avionul. Gandul ca nu pot sta acasa langa ai mei, gandul ca dupa atatia ani de studiu am esuat, gandul ca o sa trebuiasca sa o iau de la zero…as fi preferat sa nu mai fiu… Cine e parinte stie si ce au simtit ai mei – copilul lor pleca la 2.000 de km.

Timpul a trecut…merg acasa o data pe an. De fiecare data ii gasesc mai batrani si mai bolnavi… Si de fiecare data am nevoie de zile intregi si sute de tigari sa ma pot opri din plans dupa despartire. Nu pot sa concep ca intr-o zi telefonul va suna si nu vor fi tata si mama la telefon sa ma intrebe daca am mancat, ci doar o voce sa imi spuna ca nu mai sunt.

Zilele trecute eram in autobuz si in fata mea era o familie care mergea la circ la fel cum si eu mergeam cu ai mei acum 20 de ani. Tata isi luase liber de la fabrica in care lucra special ca sa vedem elefantul. La fel ca si mine, copila il sorbea din priviri pe tata. Mama ii sorbea din priviri pe amandoi. Din nou sufletul meu a mai incasat un pumn. Erau fericiti asa cum noi eram candva.

Si acum sa revin la scopul acestui email.
Da… am plecat… suntem dezradacinati… nu vom mai fi n

iciodata acasa. Acasa. Si la fel nu o sa trecem niciodata peste motivul din cauza caruia sufletele noastre se scalda in propria cenusa. Este usor sa zici ca vrei sa atragi romanii inapoi, mai greu e sa le poti lipi rupturile din inima. Usor sa promiti sume de bani ajutor pentru deschiderea unei afaceri, mai greu e sa ii faci sa mai aiba incredere in tara copilariei lor dupa ce i-a tratat ca pe un nimic. Usor sa vorbesti de parinti nepasatori, de copii ignoranti, de tineri gen “Specialul din Maramures”, cand totul e tratat superficial. “Vin aia in august cu figurile lor”.

Figurile noastre sunt lucruri pe care noi le-am invatat aici si cand am vrut sa le transmitem acasa am fost tratati cu batjocura si dispret. Inca o palma…

Drama nu e cea financiara, e cea sufleteasca. Ne-am intoarce si fara bani undeva unde am putea construi ceva, undeva unde ne-am putea linge ranile, unde statul ne-ar vrea, unde comunitatea ne-ar vrea, unde noi ne-am vrea si ne-am putea privi in oglinda.

Nu te poti intoarce intr-un loc care ti-a innegrit inima daca acel loc nu te ajuta sa poti pompa viata inapoi in tine. What was seen cannot be unseen, amintirile si constiinta nu pot fi alterate. Sufletul distrus nu poate fi peticit ca o anvelopa de bicicleta…

Atunci cand acasa va putea fi acasa din nou pentru noi, cand vom putea ramane fara sa ne uram pentru asta, cand nu ne vom distruge pe noi, parintii nostri, copiii nostri in incapatanarea de a fi in Romania, atunci ne vom intoarce…

SI POATE CINEVA SA SPUNA CAND VA FI ACEL MOMENT?
O sa spuneti ca sunt depresiva, bat campii… Probabil… Sunt obosita si scriu acest email in drum spre casa de la munca. Maine tatal meu se interneaza in spital pentru o operatie. Ma urasc ca nu pot fi acasa langa el. In acelasi timp daca eram acasa nu as fi avut bani sa ii trimit sa dea spaga la doctori. M-as fi urat si daca eram acolo pentru ca fara bani ar fi fost condamnat.

Urasc sa ma urasc.

Ai mei ma intreaba zilnic daca nu am probleme de cand cu Brexitul si le spun sa stea linistiti ca ce vad ei la televizor e doar asa… de televizor. Si ii mint ca nu mi-e frica si ca aici nu sunt incidente. Ce sa le spun? Ca un polonez a fost ucis la cateva mile de mine doar pentru ca vorbea o alta limba? Si ei stiu ca mint. Si ma urasc din nou pentru trebuie sa joc un teatru ieftin.

Vreau sa nu ma mai urasc. Si nu sunt singura, asa sunt toti prietenii mei, toti ne uram.

Pot guvernul si tara sa ne ofere facilitati care sa ne ajute sa nu ne mai uram? Daca venim acasa si incepem o afacere ne asigura un mediu fiscal corect si stabil ca sa ne putem si mentine afacerea aia? Sau peste cativa ani ma voi uri ca nu am cum sa imi ajut copiii si copiii ma vor uri pe mine ca m-am intors acasa si le-am ucis viitorul. Poate guvernul sa ne impace cu noi insine?

Voi putea peste ani sa iau autobuzul cu familia si sa merg zambind la circ?

Imi cer scuze pentru emailul lung inca o data si pentru faptul ca poate, pe alocuri, nu par foarte coerenta. Tu, cel care citeste aceste randuri, sper sa le intelegi si in acelasi timp ma rog sa nu le intelegi pe deplin niciodata.”

You Might Like These

Leave a Comment

x
Aboneaza-te aici